Cunoaștere și dogmă în creștinism

Câteva clarificări

Știu că cele două subiecte sunt vaste și, de regulă, controversate. Prin urmare, doar schițez niște idei care mi se par de folos atunci când vrem să stabilim despre ce (vrem) să vorbim. Și le pomenesc împreună fiindcă există o legătură destul de strânsă între ceea ce cunoaștem și ceea ce considerăm a fi dogmă.

În creștinism, cunoașterea este revelată, relațională și rațională. Din punctul meu de vedere, această enumerare are, parțial, și funcție ierarhică. Mai întâi este revelația, fără de care, omul nu are acces la ale lui Dumnezeu. Apoi vine relația, care este corelativă revelației. Omul este invitat în relație cu Creatorul însuși. Iar ceea ce rezultă din această relație este conceptualizat rațional. Desigur că există o dinamică și o interdependență a celor trei. Despărțirea am făcut-o în scop didactic: să ne ajute să ne clarificăm (cu mintea) ceea ce trăim ca experiență plenară. Adesea, cele trei sunt simultane sau interconectate într-un tot greu de separat.

.

Așadar, a reduce cunoașterea la un exercițiu intelectual-rațional este nu doar eronat, ci e și o formă de mutilare a adevărului și a omului. Afectele, intuiția, chiar și simțurile sunt implicate în această cunoaștere. Iar rezultatul nu este nici pe departe doar o sumă de afirmații, niște „adevăruri” propoziționale, ci în egală măsură și o experiență de viață, care uneori nu se poate exprima foarte precis și articulat decât ca o poveste pe alocuri neclară și/sau incompletă.

Trebuie să avem permanent clar în minte că, deși ni s-a dat o Carte, ținta ultimă a cunoașterii este un Dumnnezeu în trei persoane - deci o comunitate. Cartea, Scriptura, este foarte importantă pentru acest proces (fiindcă girul inspirației divine, a descoperirii de sine a lui Dumnezeu), dar nu constituie scopul final al efortului cunoașterii. Iar interpretarea ei face ea însăși parte din acest triumvirat al cunoașterii: este revelată și deschide spre revelație, relatează istoria unei relații în care suntem incluși și are niște trăsături inteligibile rațional. Mai departe, este creatoare de comunitate, se interpretează comunitar și conduce înapoi spre întâlnirea revelatorie cu Autorul.

Misterul rămâne permanent parte din această experiență a cunoașterii, așa cum constatăm în orice relație profundă pe care o avem: mereu mai descoperim câte ceva despre celălalt și despre noi înșine. Dar în relația cu divinul, misterul vine și din neputința de a înțelege deplin. Așa că trebuie să ne resemnăm că, indiferent cât de bine ar fi articulate toate credințele noastre din punct de vedere rațional, înțelegerea noastră rămâne limitată și perspectivală.

Ceea ce înseamnă, imediat, că avem nevoie și de perspectivele altora, că trebuie să ne conștientizăm și să ne asumăm propria mărginire. Putem crede cu sinceritate și convingere că avem cea mai adecvată formulare a învățăturii creștine, dar nu putem pretinde că este singura validă în mod absolut, nici că e fără eroare.

Dacă e să mă refer strict la credință, sunt cel puțin 3 sensuri importante cu care lucrăm: (1) credința crezută; (2) credința cu care se crede; (3) încrederea. Primul sens se referă, de fapt, la conținutul credinței, la moștenirea de credință sau tradiția pe care am primit-o. Biblia face parte din acest conținut al credinței dimpreună cu modalitățile de interpretare pe care le preferăm. Al doilea sens are în vedere asentimentul pe care-l dăm acestui conținut – adică acordul nostru rațional când spunem că o îl considerăm valid, credibil. În fine, încrederea reprezintă dimensiunea profund subiectivă și, putem spune, relațională a credinței. Așadar, din cele trei dimensiuni ale credinței, doar una se referă la cunoaștere.

Am făcut astfel pasul către următorul subiect spinos, și anume dogma. Adică exact conținutul (preponderent, dar nu exclusiv) rațional, intelectual al credinței, formulat pe baza textului biblic. Aici avem, de fapt, ceea ce mintea poate extrage și formula din revelație și relație. Am văzut – și mi se pare foarte utilă – următoarea ierarhizare (nu e perfectă, dar are numeroase avantaje). Mai întâi schema: dogmă-doctrine-practici și interpretări.

Dogma este fundamentală și ea face distincția – teologică – dintre creștini și necreștini. Aici sunt învățăturile de bază ale credinței creștine: întruparea lui Hristos, dubla sa natură într-o singură persoană, Sfânta Treime etc. În esență, Crezul creștin rezumă această dogmă esențială comună tuturor creștinilor. Deși ar putea părea clar, nu e chiar așa. Chiar în crez avem deosebiri între ortodocși și catolici sau între creștinismul calcedonian și cel necalcedonian. Fără să intru în analiza diferențelor, mă mulțumesc să precizez că ele nu schimbă în mod fundamental învățătura, cu toate că aduc nuanțe distincte semnificative. Și mai adaug un detaliu care îmi pare foarte important: uneori, deși declarațiile de credință (sau, dacă vreți, regula fidei – norma credinței) cad în erezie, regula rugăciunii (lex orandi) contrazice aceste declarații și consacrau o închinare corectă (de exemplu, credincioși arieni care îl cinsteau pe Isus Hristos ca Dumnezeu, nu ca prima ființă creată de Dumnezeu).

La nivelul următor, inferioare ca autoritate, sunt doctrinele, unde sunt majoritatea controverselor. Aici situez eu și diferențele confesionale sau denominaționale. Dar, dacă ne e clar că dogma ne unește, aceste controverse vor rămâne tot timpul mai temperate și de rang secund. Fiecare va considera că are dreptate, că articulează mai bine decât ceilalți, și e inevitabil. Însă onestitatea ne obligă – sau ar trebui să o facă – să nu îi anatemizăm pe alții, nici să nu îi declarăm eretici pentru că nu au aceleași doctrine ca noi.

Și mai jos în ordinea importanței se situează interpretările și practicile. Acestea pot fi diferite de la o localitate la alta, de la o biserică la alta etc. Din pricina diversității foarte mari, pot genera foarte multă agitație și multă tensiune în comunități. Mai ales dacă nu e clar că importanța lor e strict locală, pot produce conflicte, răni, traume și dezbinări dureroase ale comunităților.

Există permanent tentația ca lucrurile mai puțin importante să fie urcate cât mai sus în această ierarhie și să fie transformate în teme capitale – adică totul să devină, dacă se poate, dogmă. Această ispită poate fi rodul ignoranței sau al dorinței de control. În practică, încercările de a transforma practicile sau interpretările în dogmă se pot naște dintr-o dorință foarte sinceră, din evlavie și zel autentice, dar asta nu le justifică – ci doar le explică.

Dacă această diferențiere și ierarhizare se clarifică, devine mult mai evident când lucrurile secundare iau locul celor principale. Pentru unii, confuzia este profitabilă, fiindcă pot introduce tot felul de interpretări și preferințe culturale în categoria adevărurilor fundamentale: batic, consum de alcool, bijuterii, machiaj etc. Problema este că teologia rezultată astfel este extrem de găunoasă, șubredă și necinstită. Ar fi mult mai simplu ca regulile comunităților locale sau naționale să fie prezentate ca atare, fără prea multă justificare pretins biblică. E normal ca orice comunitate umană să aibă anumite norme interne de conduită.

Problema are multe posibile ramificații. Nu am de gând să le explorez pe toate. Dar ar merita să ne gândim câte identități religioase și confesionale s-au întemeiat pe niște învățături marginale, oamenenii crezând că sunt, de fapt, cruciale. Complicat e când acești oameni ajung să înțeleagă ce fundații șubrede le-au fost oferite și intră în criză identitară de la niște chestii absolut nesemnificative. Unii reușesc să se izbăvească, alții umblă dezorientați sau se agață și mai disperați chiar de aceste surogate.

După cum anunțam la început, acest text a fost scris cu intenția de a sluji ca instrument ce poate fi folosit când vrem să înțelegem despre ce vorbim și pe ce nivel situăm lucrurile importante pentru noi. L-am scris pentru că am observat că de multe ori toată discuția despre cunoaștere este redusă la adevărurile propoziționale, deși Adevărul creștin este o persoană întrupată, care se descoperă în relație. Și pentru că am experimentat de prea multe ori, în numeroase contexte, tentativa de a transforma chestiunile marginale în principii fundamentale. Iar toate astea au consecințe și, nu de puține ori, aceste consecințe înseamnă oameni sacrificați cu entuziasm și convingere.

Notă: Deși chestiunea autorității în cunoaștere este importantă, nu mi-am propus să o introduc în discuția de față. Nici măcar în secțiunea despre dogmă nu am inclus reflecții despre autoritate. Am decis să nu complic suplimentar o chestiune deja destul de complexă.